Inima, atunci, mi-a zis: călare!
Și, într-o clipă, am fost în șa.
Se legăna amurgu-n zare,
Noaptea de munți se anina;
În ceață-nveșmântat, stejarul
– Un uriaș – pe culmi stătea,
Iar bezna sumbră, în tot frunzarul,
Cu mii de negri ochi veghea.
În colbu-i trist, duioasă, luna
Trecea pe sus, pe-un deal de nori,
Iar vântul, fâlfâind întruna,
Mă-nvăluia în reci fiori.
Din noapte, ieșeau monștri răi,
Dar eram proaspăt, vesel chiar:
În inimă, câte văpăi,
Și-n vine, ce fierbinte jar!.
Și te-am văzut, ce bucurie
Curgea din ochii-ți dulci spre mine!
Cu totul mă predasem ție
Și respiram doar pentru tine.
Învăluia frumoasa-ți față
O primăvară roz, în floare,
Atâta farmec tandru, în viață,
Mă-ntreb, l-am meritat eu oare?.
Dar, vai, cum clipa de plecare
A strâns de greu inima-n mine:
Sărutul tău, ce desfătare!
Și ce tristețe-n ochi la tine!
M-am dus, stăteai, și-a ta privire
Plângând, mă urmărea din zare:
Să fii iubit, ce fericire!
Și să iubești, ce încântare!
Sensul versurilor
Piesa descrie o poveste de dragoste intensă, dar scurtă, marcată de bucuria întâlnirii și tristețea despărțirii. Naratorul își amintește cu nostalgie de momentele petrecute alături de persoana iubită și de impactul emoțional puternic pe care l-au avut asupra sa.