Sării pe cal – o vijelie!
Și vâjâind gonii prin ulmi;
Plutea amurgul pe câmpie,
Iar noaptea se-anina de culmi.
Pe-un vârf înalt măreț stejarul,
Gigant printre coloși stătea,
Iar întunericul, pândarul
Cu mii de ochi cumpliți veghea.
Agale, luna printre nouri
Trecea spectrală peste zări,
Iar vântul îngâna ecouri
Ce-mi dau temute-nfiorări.
Cu toată spaima nopții, -n mine
Fierbea avântul neînvins;
Ce flăcări mi-alergau prin vine!
În inimă-mi ce foc nestins!.
Și te-am văzut.. Priviri senine,
Un sân care gingaș sălta..
Tot sufletu-mi zbură spre tine
Și-ntreaga-mi viață fuse-a ta!
Un răsărit de primăvară
Ți-a-mbujorat obrajii-n foc,
Când către mine se-nălțară,
Nevrednicul de-atât noroc!.
Dar vai! mult prea curând plecarea
Mi-o porunciră sorții răi;
Ce dulce-ți fuse sărutarea!
Și ce durere-n ochii tăi!
Simțeam, cum umeda-ți clipire
Cum lăcrimând mă urmărești..
Să fii iubit, ce fericire!
Dar ce divin e să iubești!.
Sensul versurilor
Piesa descrie o întâlnire pasională, urmată de o despărțire inevitabilă. Naratorul își amintește cu nostalgie de intensitatea sentimentelor trăite și de durerea despărțirii.