Pe valul mării, al Mării Negre
Trecea o barcă și-un marinar
Departe-n zare, e un vas mare
E vasul nostru, al lui Traian
Se-aude-un vaiet ca o chemare
În urletele de uragan.
– Te chem, iubito, să vii la mine
Să îmi iau ultimul bun-rămas
Că valurile sunt munți de spume
Și marea crește din ceas în ceas,
Iar noaptea-i neagră și până mâine
N-aș vrea singură să te las.
Și dacă îmi va fi dat pe lume
Să nu te mai pot îmbrățișa
Sărută marea și pentru mine
Și plângeți în amintirea mea,
Că am iubit-o ca și pe tine
Voi ați fost totul în viața mea,
Marea mi-e mamă, valul mi-e tată
Și fundul mării-mi va fi mormânt
Că Marea Neagră e-nfuriată
Și mă desparte de-acest pământ
Și de nu te voi mai vedea vreodată
Rămâi, iubito, rămâi plângând!
Sensul versurilor
Un marinar pe Marea Neagră, în timpul unei furtuni, își ia rămas bun de la iubita sa, știind că moartea este aproape. El își exprimă dragostea pentru ea și pentru mare, cerându-i să-l pomenească.