O, ce pustie ești și mută!
În clarobscurul toamnei
domină nălucirea transparentă a grădinii,
unde frunzele se-apropie de pământ
în marea atracție a dezintegrării.
O, ce mută ești!
Oare chiar destinul tău
în destinul meu presimte înfruntare
și vuietul foșnit al fructelor care te-au părăsit
nu ți-i apropiat, ca vuietul din clopote risipit?
Măreață grădină!
Cuvintelor mele le dăruiește
rotirea tulpinilor, adevăr în rotire,
unde eu rătăcesc spre crengile înclinate-n
căderea frunzelor, râvne în amurgire.
O, cum ar supraviețui
până-n primăvara următoare
tulpinile tale, sufletul meu trist,
când fructele sunt absente deja,
reală fiindu-ți doar pustietatea?!
Dar nu, să plec!
Fie ca vreodată
să mă ademenească vagoane agonale.
Drumul meu în coborâș și drumul tău înalt –
acum sunt în egală măsură colosale.
Adio, grădina mea!
Pe mult timp?.. Pentru totdeauna.
Păstrează-n tine tăcerea zorilor
și tristețea de seară,
grădină măreață, ce scuturi anii
peste-a poetului idilă amară.
Sensul versurilor
Poezia exprimă sentimente de melancolie și despărțire, folosind imaginea unei grădini pustii toamna. Poetul își ia rămas bun de la grădină, reflectând asupra trecerii timpului și a tristeții inevitabile.