Zice codrul dintr-o frunză
Jalea vrând să-și mai ascunză,
Zice din frunză uscată:
Mi-a rămas calea uitată,
Mi-a rămas calea uitată
Și de iubiți necălcată.
Ar mai zice codrul multe,
Dar n-are cin’ să-l asculte,
Nici băieții-ncinși în bete,
Nici drăguțele de fete,
Văd că-mi plânge codrul iară
Dup-o zi de primăvară.
De-aș mai fi, codre, ca tine
Fericit aș fi pe lume,
Vara vii cu frunze verzi,
Toamna le scuturi, le pierzi,
Toamna le scuturi, le pierzi
Primăvara iar le vezi.
Sensul versurilor
Piesa exprimă melancolia codrului, care se simte singur și uitat. El își jelește trecerea timpului și lipsa de atenție din partea oamenilor, comparând ciclul său natural cu dorința de fericire.