Nici azi, nici mâine: ziua cea de ieri.
Unde sunt orele pierdute-n veac?
Mi-e dor de stinsele priviri, mă cheamă glasuri ca stafiile prin amintirea fără timp.
Vreau sângerarea soarelui sleit pe lacuri,
în amurguri bivolii mugind,
freamătul grădinii dintre ziduri,
izul fructelor de ceară din cămările de iarnă,
penumbra cu parfum de camfor a salonului de rips,
în oglinzi cu apele uitării
şi unde-a stat între făclii
fratele dus dintre cei vii.
Vreau pasul tatei, care suie scara,
gongul de bronz să sune cina,
vreau, mamă, iar să-mi aud numele
rostit duios şi aievea
cum a rămas plutind în paragina din gând.
Să ferec vraja-n casă cu drugul pus în poartă,
să foarfec în firidă candela
şi singur în aria moartă
să-mi latre-n noapte
Priam la zodiile reci
până târziu, a urat, a pustiu,
când în aşternutul cu miresmă de lavandă
voi adormi de veci.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un dor profund pentru trecut, pentru momentele și persoanele pierdute. Naratorul își dorește să se întoarcă la siguranța și familiaritatea copilăriei, într-o lume acum dispărută.