Pe drumul cu boschete prăfuite
seara cădea ca o altă zi,
zarea chema turmele târzii
cu stele limpezi și povestite.
Drumul tot mai alb în tot mai întuneric,
flori se uscau undeva, n-ai uitat
lumina pașilor în acel întuneric
și tot ce tăcând în noi a cântat.
Apoi luna, lacăt pe tăcerea zării,
între cer și câmpuri, farmec închegat.
Pe gândul din ochii de culoarea vremii
pleoapele de aur care s-au lăsat.
Sensul versurilor
Piesa evocă un sentiment profund de nostalgie și amintire. Naratorul își amintește de o seară petrecută într-un cadru natural, subliniind frumusețea și misterul momentului, precum și emoțiile tăcute împărtășite.