Trirema se șterge prin asfințit,
Cu dânsa suspine deșarte.
Ecouri fugare au amuțit,
Departe se-aud… mai departe.
Trec plângeri de oameni pe apele mari,
Cu valul spumos și cu vântul.
Nimic nu rămâne din patimi mari
Și piere pe mare cuvântul.
E-al nostru acuma întinsul stelar,
A noastră e noaptea pustie!
Din frânte talazuri un muget barbar
Se-nalță, descrește, învie.
A noastră-i sirena cu păr de argint
Ce-noată în rază de lună!
Uitate acuma sunt doruri ce mint!..
Ea simte iubirea străbună.
A mării; iar valul o fură, o ia,
O strânge — să-i fie stăpână!
Alunecă albă pe cerul de nea
Spre ziuă Diana păgână.
Sensul versurilor
Piesa evocă un sentiment de melancolie și trecere a timpului, folosind imagini puternice ale mării și ale mitologiei. Vorbește despre efemeritatea suferinței și despre legătura profundă cu natura și cu trecutul.