Ți-e trupul mai curat ca o zăpadă
Ce-așteaptă îngerii în noaptea de Crăciun,
Dar ochii tăi de-azur n-ajung să vadă
La pământeștile răspântii drumul bun.
Ți-e trupul ca un clopot de cleștar,
Dar nimeni nu-i, vecernii-n el să sune…
Și-n schituri tăinuite, în zadar,
L-ai aplecat în chip de rugăciune.
A mai rămas în rarul lui potir
Ca drojdie un suflet de ispită
Și ce atinge-n ale lui iubiri
Se stinge ca o floare otrăvită.
Ci trupu-mi, ars de patimi, e-un tăciune
– Lumina fu în jaruri de dorinți –
Doar sufletul, vibrând cu mii de strune,
Păstrează raiul vechii biruinți.
În paturi largi îmi las când vine seară
Un trup atins de moartea tuturor,
Dar sufletu-mi nu-și uită-ntruparea
De-Arhanghel sfânt în alb triumfător.
Și când, ocnaș, îmi duc prin praf ghiuleaua,
Îmi sună nemurirea-n lanțul greu.
O, de-am avea: eu, trupul tău ca neaua,
Tu, sufletu-mi de tânăr Dumnezeu –
Cu-o clară palpitare de lumină
Răsfrântă de cerescul tău contur,
Am trece prin zăbrelele de tină
Deasupra coliviei de azur.
Întinde-mi dar iubirii viitoare
Un curcubeu de irizate punți.
Privește: catedrele stelare
Ne-așteaptă pentru misticele nunți.
Sensul versurilor
Piesa explorează o iubire idealizată, dar imposibilă, între două suflete aflate în stări diferite: unul pur, dar incapabil de experiență, și celălalt pătimaș, dar cu o esență divină. Se dorește o uniune transcendentă, o depășire a limitărilor fizice și spirituale prin iubire.