Înmlădierea largă a stepelor uigure
– Întrecerea nebună de iarbă şi de cer –
Ce-n zori de zi se naşte cu freamăt de pădure
Şi prin amurguri scade armonizând murmure,
Dorinţa mea de ducă şi calul meu o cer.
Plugarii să rămână în strâmtele bordee!
Tu, suflet fără margini, spre nesfârşit mă du
Pe stepă legănată de-nalte graminee,
Căci numai stepa poate nomadului să dee
Beţia voiniciei ce-n ziduri se pierdu.
Cazac rănit de moarte cu sângerândă rană,
Călare ostăşeşte de suliţi biruit,
Nu vrea culcuşul, ţeapăn întins sub sfânta strană,
Sub crucea, prăvălită greoaie ca o stană,
Ci iarbă vreau să-mi cânte cu val neliniştit.
Din huma mea trupească să crească-albaştri scaii
Când gândul lumii suie pe ceruri sinilii..
Şi poate printre stele vor căuta Nogaii
– Povestitori de basme şi păstorindu-şi caii –
Privirea mea stelară veghind pe herghelii.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorința de libertate și de întoarcere la natură, specifică spiritului nomad. Vorbitorul își dorește să fie îngropat în stepă, nu într-un loc sacru convențional, și ca din trupul său să crească flori, în timp ce spiritul său va veghea asupra hergheliilor, amintind de poveștile spuse de Nogai.