În pacea înfrățită cu umbra sfântă-a stranii,
Cercând pentru-al meu suflet neîndoielnic scut,
Zărit-am lângă mine deodată doi ochi stranii,
Și-un zâmbet de femeie din vraja lor născut.
Sub paza seculară a strâmbelor pisanii,
În mângâierea rugii și-a schitului tăcut,
Simții că-mi redeschide din nou amarul rănii
O singură-nflorire de-obraz necunoscut.
O, Doamne, sparge-mi lutul și dă-mi o formă nouă!
Sub coaja unui laptin în crâng fremătător
M-oi bucura, Părinte, cu lacrime de rouă.
Mişca-voi printre ramuri un cer spuzit de stele,
Voi odihni fugarul popor de rândunele,
Tinzând umbrar de pace pe drum, pe trecător.
Sensul versurilor
Piesa explorează o căutare spirituală într-un loc sacru, unde întâlnirea cu o prezență feminină misterioasă aduce atât consolare, cât și amintirea unor răni vechi. Vorbitorul își dorește o transformare profundă, aspirând să găsească bucurie și să ofere alinare celorlalți prin conexiunea cu natura și divinitatea.