Pe dealuri ninse mergi astăzi la pădure,
Cobori spre Valea Mare sub cerurile sure.
Și fagi cu coajă albă, la șipotul de leac,
Ca stranii colonade de templu se desfac.
Te oprești să bei din apa curată ce dă viață,
Îți spune pădurarul: – E șipot sfânt, nu-ngheață.
Și da să cheme basmul vechi al izvorului.
Dar nu-l ascultați, ți-e gândul – vezi tu – la fața lui.
Îți amintești bordeiul poienii, totul verii,
Și câinii care latră doar, doar o să te sperii,
Și fața răsărită în drum ca din pământ,
Și ploaia de lumină a soarelui în crâng.
Și gardul viu și umbra pădurii tremurate,
Potecile, răscrucea – îți amintesc de toate.
De mușchiul cald pe râpă de unde-n codru vezi
Colinele albastre cu vii și cu livezi.
De guruitul dulce-al porumbului sălbatic,
De fața mai sfioasă ca un porumb sălbatic,
De serile sub fagii prieteni când o stea
Se anina de frunze ca fața să mai stea.
Îți amintești de toate, vezi toate: ochiul, geană.
– Moș Pavel, ce-ți mai face, de-acum un an, Ileana!
– Boierule, am dat-o după un cârciumar
De prin Lerești; e omul chiabur. Auzi doar rar
Cum sună și răsună, departe, în pădure,
Auitor, a moarte – departe – o secure.
Sensul versurilor
Piesa evocă amintiri puternice legate de natură și de trecut. Naratorul își amintește de locuri și persoane dragi, dar și de schimbări și pierderi.