Pe umeri iei sumanul și fluieri după câini.
Poteca suie dealul prin via din bătrâni.
S-au înroșit cireșii, îngălbeniră nucii,
Ce străjuie cu bruma de pe Brumar butucii.
Acolo unde chiot și cântec fură-n toi,
Răsună-n guri de pivnițe ciocanul pe butoi.
Dar soarele șăgalnic acoperă cu-aramă
Șindrilă putrezită și mușchiul de pe cramă.
Și raza lui de aur prin corzile de vii
La strugurii luminii te-ndeamnă să mai vii..
Poete, te îmbată de-acum doar cu soare.
Auzi? – scâncesc în ceruri, lung, șiruri de cucoare.
Dar câinii tăi zburdalnici alungă din tufiș
Tărcate coțofene zbucnind în zbor pierzis.
Zâmbești amar la pană de nea și de cărbune –
Gândești la zile rele, gândești la zile bune.
La traiul vechi ce calcă cu pasul tău tăcut
Pe-acest pământ pe care de mic l-ai cunoscut.
Și te întrebi: zăpada a început să cadă?
Sunt iarăși coțofene ca pete de zăpadă.
Te-oprești să-ți razimi dorul de ulmii fără foi,
Te-oprești să-ți fluieri cânii și toamna apoi -.
Revin în goana câinii, dar toamna nu mai vine
Să-și culce la picioare credința ca un câine.
Și singur cu poteca și câinii iar coborî
Sub ceru-n care-a iarnă scâncesc prelung cucori.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj autumnal melancolic, evocând amintiri și reflectând asupra trecerii timpului. Personajul contemplă natura și trecutul, simțind un amestec de bucurie și tristețe.