Cu ochi adânci, prea mare în fața ta prea albă,
Pe fundul alb al pernei, păreai – simbol ciudat –
Neprihănită sfântă cu chipul preacurat,
Neprihănită sfântă cu inima de nalbă.
Ce blândă-aureolă durerea azi ți-a dat!
Copilă, ce pe vremuri vindeai pentru o salbă
De aur, trupul tânăr și pielea ta rozalbă
Mințind pe toți de-a rândul cu-același sărutat.
Odaia e pustie: ce părăsită ești!
Zadarnic cerci, sfioasă de-atâta sărăcie,
Să-mi dai o mână moartă și vrei să mai zâmbești.
Eu te privesc cu spaimă, sărmană jucărie
Azi frântă. Te iubisem… șoptit-ai năbușit.
Ce înger te pusese să minți pân-la sfârșit?
Sensul versurilor
Piesa descrie o femeie bolnavă, aflată pe moarte, care în trecut și-a vândut trupul. Naratorul o privește cu spaimă și regret, rememorând iubirea trecută și întrebându-se ce a determinat-o să mintă până la sfârșit. Atmosfera este una de tristețe profundă și disperare.