E ceasul când amurgul s-a stins în heleștee,
Când se podește apa lor rece cu cleștar,
Când luna în pustiul tăcutelor alee
Declină printre ramuri spre ultimul pătrar;
Când noaptea se aprinde în pâlpâiri de rază,
Iluminând dorința cu umbra unui vis,
Și când ninsori de raze prin crengi se depărtează
Umbrindu-se visarea și dorul nedecis.
E ceasul când, nălucă, pe-a codrilor cărare
Se furișează vântul prin foșnetul de foi
Asemeni prevestirii melancoliei care
Se-apropie, se lasă, și se strecoară-n noi.
Și când simțind în tine nelămurit, primejdii,
Îndrăgostita nopții o chemi ca în trecut;
Când iar șoptești la lună cuvintele nădejdii,
Deși nu porți nădejdea în sufletu-ți tăcut.
E ceasul când iubita în glasul tău se-ncrede
Cum se-ncredea pe vremuri în vechile băsmiri
Când flacăra ea încă în ochiul tău o vede,
Deși scrumit e focul atâtor întâlniri.
Și când iubirea s-a stins în amintire,
Când inima e rece, podită cu cleștar
Și dorul pe-a aleii pierdută amăgire
Se duce ca și luna în ultimul pătrar.
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment profund de melancolie și amăgire, reflectând asupra pierderii iubirii și a trecerii timpului. Vorbitorul evocă imagini nocturne și sentimente de dor, subliniind cum amintirile și speranțele se estompează încet, lăsând în urmă o inimă rece și un dor pierdut.