E poate cea dintâi scrisoare a ei,
Un scris mărunt, nervos și chinuit,
Un peisaj de toamnă-ntrezărit.
De la un geam, păienjenii de ploaie:
b, d, f, h, k, l și t se-ndoaie
Ca niște plopi stingheri
Și-ntregul scris,
Rând după rând,
Îți pare-un șir de trepte de granit
Pe care nu le urci decât în vis
Și le cobori plângând.
Ce poate fi
Mai plină de etern și infinit
Ca cea dintâi scrisoare a unei femei!
Și-i poate cea dintâi scrisoare-a ei,
Scrisoarea ce-am primit.
O recitesc și parcă nu-nțeleg
De ce – necunoscută pentru mine –
Necunoscuta-mi cere s-o aleg
Tovarășă supremei Sybiline.
O recitesc și parcă-aș vrea să-i scriu:
Simpatică necunoscută,
Tu,
Ce nu cunoști sentința prea târziu,
Nici stavila celui din urmă nu,
Când toți necunoscuții sunt la fel,
Când el e-n toți
Și toți ceilalți în el,
Și-n toți trăiește-același prefăcut?
De ce te-ncrezi în cel pe care-l vrei
Să fie-așa cum n-o să poată fi?
Scrisoarea ta: Capricii de femei,
Răspunsul meu: Do, mi, sol, fa, do, mi.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentele unui poet care primește o scrisoare de la o necunoscută. El reflectă asupra naivității și deziluziei din spatele dorinței de a idealiza pe cineva, culminând cu un răspuns muzical simplu la complexitatea emoțiilor exprimate.