Doamne!
Ce-am pățit aseară!..
De-a fost faptă de ocară,
Să mă ierți, că-i vina Ta,
Fiindcă Tu ai vrut-o așa?..
Cineva ―
Dar nu știu cine,
O păpușă automată ―
A intrat fără să bată
În odaia mea..
A intrat fără rușine ―
Goală toată,
Indecentă
Ca Ofelia dementă,
Și râzând
Ha, ha, ha, ha!..
S-a trântit pe canapea
lângă mine,
Ca o viespe-nțărâtată
Pe un tort de ciocolată!..
Doamne, Doamne!..
Ce rușine!..
Dar eu ce puteam să-i fac?..
Să-i dau brânci?
S-o strâng de gât?
S-o omor?..
Sau să-i dau pace?
Nu puteam să fac decât
Să-nchid ochii
Și să tac..
Că păpușii n-ai ce-i face,
Și păpușa, dacă vrea,
Mori cu zile pentru ea!..
Cine ești, păpușă mică,
Cu ochi verzi de levănțică
Și cu unghii de urzică?..
Cine ești, păpușă blondă,
Cu prezența vagabondă
Când p-aici..
Când pe colea ―
Până și-n odaia mea?..
Cine ești
Și ce poftești?
Vrei odaie cu chirie.
Sau un loc pentru vecie?..
Păpușică prost crescută ―
Ochi căscați
Și gură mută ―
De ce taci și nu vorbești?..
Sau, ca zâna din povești,
Nici tu nu știi cine ești?..
Fii cuminte..
Și-nțelege
Că păpușa, când se strică, S-a sfârșit,
Nu se mai drege
Chiar când este-o păpușică
Cum ești tu ―
Păpușă mică,
Cu prezența indecentă,
Ca Ofelia dementă..
Fii cuminte..
Și-astă-seară,
Nu mai hoinări pe-afară
Ca o biată „pierde-vară”.
Fii cuminte
Și, mai bine,
Stai pe loc, nu mai pleca!..
Stai colea,
Pe canapea ―
lângă mine..
Uite-așa!..
Ca păpușile-n vitrine
Sau ca sfintele creștine
Când Cristos le convertea!..
Și de milă ― că era,
Biata fată,
Goală toată..
Și n-avea nimic pe ea,
Nici măcar o pijama.. ―
I-am împrumutat pe-a mea!..
Iată vina mea de-aseară ―
Mai mult vină literară!..
Dar de-aseară, Doamne sfinte,
Păpușica e cuminte! ….
Nu sunt ce par a fi.. 1930
Sensul versurilor
Piesa explorează o întâlnire neașteptată și tulburătoare cu o figură feminină, o "păpușă automată", care simbolizează tentația și pierderea inocenței. Naratorul oscilează între confuzie, vinovăție și o compasiune stranie, reflectând asupra naturii acestei experiențe și a impactului ei asupra sa.