lui Mircea Demian.
Toamna, fată deocheată
Biata fată!..
Deocheată, dar frumoasă
Şi cochetă,
Mi-a intrat odată-n casă,
Indiscretă,
Să mă-ntrebe ce mai fac..
Ce problemă viitoare
Mă mai doare..
Ce ţigări de foi mă otrăvesc
Când vorbesc..
Şi ce fel de coniac
Beau când tac..
Şi de-atunci
Nu vreau să spun de când
Am rămas cu toamna-n trup şi gând!..
Şi de-atunci, în fiecare an,
Toamna, fată bună, vine să mă vadă
Vine ca o oră fixă pe cadran
Şi solemnă ca o stea cu coadă..
Şi, cum ştie că eu nu fac decât bine,
Toamna stă trei luni întregi la mine,
Cum ar sta la ea acasă..
Până ce-ntr-o bună zi mă lasă
Şi se duce de s-ascunde..
Unde?..
Dracul ştie unde!..
Numai că, după ce pleacă,
Odăiţa-mi pare mai săracă..
Poate fiindcă toamna-mi fură
De la gură
Tot ce-n nouă luni adun
Cu răbdare şi tutun
Tot ce cred că-i mai de seamă
Pentru clopoţelul meu de-alarmă!..
Toamna, fată indiscretă
Şi cochetă,
Se agită ca un ascuţiş de sapă
Pe biroul plin de praf şi prin sertare
Şi-mi distruge fără milă
Operele literare,
Rupând filă după filă,
De mă lasă gol.. goluţ..
Ca o ciutură-ntr-un puţ,
Fără nici un pic de apă!..
Dar norocul meu că-n acest an
Timpul merge după alt meridian..
Şi că versurile acestea au fost scrise
Nu la mine-acasă
Cum scriu eu de obicei, pe masă
Ci pe iarba verde,
Undeva, la ţară,
Unde calendarul scrie că-i tot vară
Şi-unde toamna încă nu sosise!.
Sensul versurilor
Piesa descrie relația complexă a naratorului cu toamna, personificată ca o fată cochetă și indiscretă. Deși toamna aduce un sentiment de pierdere și melancolie, naratorul găsește consolare în amintirea verii și în faptul că inspirația poetică persistă.