Deasupra turnurilor negre, peste coloane şi clădiri,
Planează doruri efemere şi Eol plânge-n aiurare.
Visează portul prins în vraja firmamentalei străluciri,
Ca-n filme cenuşii şi triste plutesc corăbiile-n zare.
Din temple, ca din vis, răsună un cânt de rugă, vibrător,
Seninul plânge lacrimi calde, licăritoare şi divine.
Bizare păsări colorate spre ceruri strigă cobitor,
Rotesc sub bolţile sonore şi-adorm prin antice ruine.
Pe stânci de marmură spumată, în largul mării luminat,
Apar castele ca din basme, grădini şi pomi cu fructe blonde.
O barcă goală rătăceşte pe-albastrul val imaculat,
Ca o supremă salvatoare, plutind spre pânze vagabonde.
Şi totul parcă-n vis trăieşte, un vis al unei minţi bolnave,
Evocatoare de ruine, de mări, de temple şi de nave.
Răsună clopote departe, ca de prin sfere planetare,
Ca-n filme cenuşii şi triste plutesc corăbiile-n zare.
Sensul versurilor
Piesa descrie o lume onirică, un peisaj marin melancolic, plin de ruine și elemente fantastice. Totul pare a fi un vis al unei minți bolnave, evocând un sentiment de nostalgie și efemeritate.
