Ion Heliade-Rădulescu – Zburătorul

Vezi, mama, ce mă doare! Și pieptul mi se bate,
Mulțimi de vinețele pe sân mi se ivesc;
Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,
Îmi ard buzele, mama, obrajii-mi se pălesc!.
Ah! inima-mi zvâcnește!.. și zboară de la mine!
Îmi cere.. nu-s’ ce-mi cere! și nu știu ce i-aș da:
Și cald, și rece, uite, că-mi furnică prin vine,
În brațe n-am nimica și parcă am ceva;.
Că uite, mă vezi, mama? așa se-ncrucișează,
Și nici nu prind de veste când singură mă strâng
Și tremur de nesatiu, și ochii-mi văpăiază,
Pornesc dintr-înșii lacrimi, și plâng, măicuță, plâng.
Ia pune mâna, mama, — pe frunte, ce sudoare!
Obrajii.. unul arde și altul mi-a răcit!
Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare;
În trup o piroteală de tot m-a stăpânit.
Oar’ ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
O ști vreun leac ea doară.. o fi vreun zburător.
Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,
Ori du-te la moș popa, ori mergi la vrăjitor.
Și unul să se roage, că poate mă dezleagă;
Mătușile cu bobii fac multe și desfac;
Și vrăjitorul ăla și apele încheagă;
Aleargă la ei, mama, că doar mi-or da de leac.
De cum se face ziua și scot mânzat-afară
S-o mân pe potecuța la iarba colea-n crâng,
Vezi, câtu-i ziulița, și zi acum de vară,
Un dor nespus m-apucă, și plâng, măicuță, plâng.
Brândușa paște iarba la umbra lângă mine,
La răuleț s-adapă, pe maluri pribegind;
Zău, nu știu când se duce, că mă trezesc când vine,
Și simt că mișcă tufa, aud crângul trosnind.
Atunci inima-mi bate și sar ca din visare,
Și parc-aștept.. pe cine? și pare c-a sosit.
Acest fel toată viața-mi e lungă așteptare,
Și nu sosește nimeni!.. Ce chin nesuferit!.
În arșița căldurii, când vântuleț adie,
Când plopul a sa frunză o tremură ușor
Și-n tot crângul o șoaptă s-ardică și-l învie,
Eu parcă-mi aud scrisul pe sus cu vântu-n zbor;.
Și când îmi mișcă topul, cosița se ridică,
Mă sperii, dar îmi place — prin vine un fior
Îmi fulgeră și-mi zice: „Deșteaptă-te, Florica,
Sunt eu, vin să te mângâi.. ” Dar e un vânt ușor!.
Oar’ ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
O ști vreun leac ea doară.. o fi vreun zburător;
Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,
Ori du-te la moș popa, ori mergi la vrăjitor.”
Așa plângea Florica și, biet, își spunea dorul
Pe prispa lângă ma-sa, s-obida o neca;
Junicea-n bătătură mugea, căta oborul,
Și ma-sa sta pe gânduri, și fata suspina.
Era în murgul serii și soarele sfințise;
La puțurilor cumpeni țipând parcă chemau
A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,
Și vitele muginde la jgheab întins pășeau.
Dar altele-adăpate trăgeau în bătătură,
În gemete de mumă viteii lor strigau;
Vibra al serii aer de tauri grea murmură;
Zglobii sărind viteii la uger alergau.
S-astâmpară ast zgomot, s-a laptelui fântână
Începe să s-audă ca șoaptă în susur,
Când ugerul se lasă sub fecioreasca mână
Și prunca vițelușa tot tremură-mprejur.
Încep a luci stele rând una câte una
Și focuri în tot satul încep a se vedea;
Târzie asta-seara răsare-acum și luna,
Și, cobe, câteodată tot cade câte-o stea.
Dar câmpul și argeaua câmpenul ostenește
Și dup-o cină scurtă și somnul a sosit.
Tăcere pretutindeni acuma stăpânește,
Și lătrătorii numai s-aud necontenit.
E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei
Vesmântul său cel negru, de stele semănat,
Destins cuprinde lumea, ce-n brațele somniei
Visează câte-aievea deșteaptă n-a visat.
Tăcere este totul și nemișcare plină:
Incântec sau descântec pe lume s-a lăsat;
Nici frunza nu se mișcă, nici vântul nu suspină,
Și apele dorm duse, și morile au stat.
………..
„Dar ce lumină iute ca fulger trecătoare
Din miazănoapte scapă cu urme de scântei?
Vreo stea mai cade iară? vreun împărat mai moare?
Ori e–să nu mai fie! — vreo pacoste de zmei?.
Tot zmeu a fost, surato. Văzusi, împelitatu,
Ca ținta l-alde Floarea în clipa străbătu!
Și drept pe coș, leicuța! ce n-ai gândi, spurcatu!
Închină-te, surato! — Văzutu-l-ai și tu?.
Balaur de lumină cu coada-nflăcărată,
Și-pietre nestemate lucea pe el ca foc.
Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată;
Dar lipsa d-a lui dragosti! departe de ast loc!.
Pandeste, bată-l crucea! și-n somn colea mi-ți vine
Ca brad un flăcăiandru, și tras ca prin inel,
Bălai, cu părul d-aur! dar slăbele lui vine
N-au nici un pic de sânge, s-un nas –ca vai de el!.
O! biata fetișoara! mi-e milă de Florica
Cum o fi chinuind-o! vezi, d-aia a slăbit
Și s-a pălit copila! ce bine-a zis bunica:
Să fugă fata mare de focul de iubit!.
Ca-ncepe de visează, și visu-n lipitura
Începe-a se preface, și lipitura-n zmeu,
Și ce-i mai faci pe urmă? ca nici descântătura,
Nici rugi nu te mai scapă, ferească Dumnezeu!