(Lăutul).
Femeia din pânzele lui
încovoiată pios deasupra copăii,
concentrată, ca pentru o rugăciune,
şi-ngrijorată, de parc-ar trece-un ocean,
e tot la începutul scaldei,
dăruită,
neobosită
spălându-şi mângâietor copilul
în atâtea ape,
în atâtea curate ape,
ce-ar fi secat de-atunci
izvoarele-n lunci.
Izvoarele să sece, şi Dunărea, şi Nilul,
ea tot îşi spală copilul…
Când apa se face mult prea puţină
o înnădeşte cu sudori şi cu lacrimi
din nesecata dragostei fântână
şi-l tot spală de păcate,
fie zi, ori fie noapte,
până târziu… către moarte…
Sensul versurilor
Piesa descrie devotamentul infinit al unei mame pentru copilul ei, simbolizat prin actul continuu de a-l spăla. Gestul devine o metaforă pentru purificarea de păcate și o expresie a dragostei necondiționate, care transcende timpul și resursele.