În icoanele de sticlă din țara mea
– zgâriat fără vârstă –
ești uneori foarte bătrân, foarte straniu,
mă înfricoșează statuia ta osuară
și, plângând, nici copiii pe uliți
nu se apropie.
Spun cei vechi, în amurguri,
că ai ceva de om ascuns, care știe că e puternic,
de călător însingurat.
Totuși, primăvara, în ropotul ploilor,
pari de nerecunoscut…
Atunci –.
te iau femeile-n basmale și ajunse acasă,
închid ușile; plâng;
vorbesc cu vitele în grajduri
ca la a doua cină de taină.
Ele te iubesc fără să știe bărbații lor.
Cu laptele din țâțe,
cu șoldurile încinse de viziune,
te strigă
într-o beție hohotitoare.
Dar când se suie în fân să te învelească,
ferindu-și pântecul,
sânii le tremură prin baiera cămășii
sau le scapă cerga din mână.
Ele au picioarele goale și te visează
așa cum te închipuia grădinarul de la marginea mării.
Sensul versurilor
Piesa explorează o figură misterioasă venerată în secret de femei, într-un cadru rural tradițional. Această figură, posibil o divinitate arhaică sau un simbol al fertilității, este percepută diferit de femei și bărbați, sugerând o legătură profundă și intimă între femei și sacru.