Primăveri… Toamne…
Polare zăpezi rebele…
Întotdeauna am venit la gară, Doamne,
mai devreme decât pleca trenul.
Și te-am așteptat la toate trenurile vieții mele,
să te-ntâmpin.
Mă vedeau cum bat câmpii-n
zadar – copiii, acarii, vântu’ limbut.
Tu n-ai venit. Sau ai trecut
fără să cobori.
Habar n-am în care tren ai fost ori
unde și la ce ți-i fi dus…
Câte lumi n-au răsărit… Câte n-au apus,
până să-nsereze de tot și timpul să se termine și să se facă urât!
Acuma, că-i așa de târziu încât
nu va mai trece nici un tren și nu va mai fi nici un an,
mi-nchipui c-ai fost în fiecare din ele
însă erai obosit ca un elan
pe care-l fugăresc la pol haita de iele
și spaima și frigul,
că ațipiseși, că visai și de aceea
n-ai mai apărut la geam, n-ai mai coborât
n-ai mai pus pe nimeni de pază la digul
dintre mocirlă și stele
dintre urât și urât.
Cum își așteaptă femeia
iubitul din războaie,
te-am așteptat la toate trenurile vieții mele –
în soare, în ploaie,
până m-am destrămat…
Însă tu n-ai mai găsit semnul, aleea
(Nici adevărul nu-i adevărat),
dramul de drum
pe care-apucând să dai de timpu-ntâlnirii.
Ca strigoii mitologicei Asirii,
îi fi călătorind și-acum
prin cine știe ce năprasnice ierni ori toamne,
prin cine știe ce vraiște, ce vreme, ce putred, ce tină.
Trezește-te, Doamne,
să n-ajungi în țară străină!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o așteptare îndelungată și dezamăgitoare a unei persoane dragi, comparată cu așteptarea trenurilor vieții. Vorbitorul se simte destrămat de această așteptare, iar persoana așteptată pare să se fi pierdut în timp și spațiu.