Saltimbanc mofluz cât o lălâie
pălărie bleagă-ntr-un pastel,
stelele se urcă și se zgâie
pe fereastra inimii-n bordel.
Opt picioare ies din așternuturi
cu ciorapii scoși în bătătură,
sufletul aicea să ți-l scuturi
în ligheanul ars de cianură.
Șanțurile put ca la paradă
noaptea, toată noaptea am umblat
prin femeia brună care-n stradă
și-a scos rochia ieri și s-a-mpușcat.
Cu demența-n spate circu-aleargă
ceru-ntinde limba văruită
– în orașul putrezit pe targă
nu miroase-a nici o dinamită.
Proști mai sunt acești intercalați
oameni, care vin aici și calcă
printre orbori noi civilizați,
cu miraje galbene sub falcă.
Zeamă caldă, ploaia se-ncropește
pe cravata parcului – aleea
toți musonii largi spre Eritreea
trec cu-Oceanul Indian în dește.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj urban decăzut, populat de personaje marginalizate și marcate de disperare. Versurile explorează teme precum moartea, alienarea și pierderea, folosind un limbaj poetic și imagini puternice pentru a crea o atmosferă apăsătoare.