Ion Caraion – O Pasăre-Mi Dă Ocoluri În Zbor

O pasăre-mi dă ocoluri în zbor
Mă-nfășură din ce în ce mai zăpăcitor
În cercurile ei neprevăzute
Unele proxime, altele-n cute
Largi flexibile moi
Apoi
Se preface-n
Păianjen cu ace
Eu bâzâi mă zbat
Păianjenul-pasăre pasărea pirat
Se-apropie ezită
Pe urmă-ncepe iute, iute
(Și cercurile se termină unul câte unul)
Să-și mănânce musca-nnebunită
Acum se-aude furtunul
Vecinului care-și udă grădina
Seara trece străină
Cu câine și rachetă
E-o femeie cochetă
Însă palidă ca firele nisipului de pe chei
Pasărea-cange e pasărea ei
O văd pe femeia dintre clapele
Pianului și-ale albumului desfăcut
Cum își aruncă părul pe spate ca apele
În rut
Care curg și se opresc, se opresc și curg
Absente, murmurătoare din zori în amurg
Și din amurg mai departe. Până se revarsă
Iarăși ziua cu pielea aromată, arsă,
Grea de pulberi, sonoră de soare.
Ce zi! Ce zăpadă! Ce crivăț! Ce căldură!
Tu ai încă urmele mușcăturii pe gură
Și pe spate.
Unde-or fi iezii fantasmagoriilor noastre, singurătate
O! trecutul e firește mai aproape de fiecare
decât viitorul ce până să se nască
zilnic de mai multe ori în mai multe feluri și ore
(Pajiște stranie de plante carnivore)
zilnic și moare-ntr-o lâncedă, flască,
Neînțeleasă, plictisitoare greață de tot.
Însăilez în gând – scorburi și ciot –
Copacul sub care m-am jucat în basm.
La adăpostul timpului nu e nimeni… Însăilez
vedenii, călușei, păpădie, neguri, iezi,
plăsmui corăbii, armuri, insule, trofee –
Cu stângăcii, cu posomoreală, cu entuziasm.
Și când mă uit la dantela făcută,
Nu e nici un copac, nu e nici o plută,
Nici un labirint, nici o femeie.
Închid garderobul pe dinăuntru ca pe-o monadă
Și prind a pluti în afara timpului. Acel
cartuș… Acea ladă…
În care țintașii contemporani – îndemânare obștească –
S-au și pregătit să tragă. Au să nimerească.
Tot mai dur imprimată pe scut
urma petei mele de sânge și silă
Va fi singura literă-fosilă
dintr-un alfabet
În totalitate pierdut.