Însăilez în gând, complicat,
copacul sub care m-am jucat
și-așternându-mi sub el pledul
recitesc pagini cu iedul
cel mic sau cu iezii cei trei
care mă-mbracă-n polei
și visare.
Pozne. Vârste. Pe urmă câte exoduri,
câte fugi, pustiuri și pustiiri…
Copacul era mare, mare, mare,
avea palate, beciuri și poduri,
avea noduri, labirinte, sertare
și lujeri cu sforicele subțiri
cu care era legată liniștea verde.
O frunză tresare, alta își pierde
notele, fragilă. Sau pală.
Copacu-i ca un alai de vertebre sau ca o sală
de sticlă încă. Prin oglinzile lui
de ramuri fistichii, de muguri șui –
Sensul versurilor
Piesa evocă amintiri din copilărie, folosind imaginea unui copac ca simbol al trecutului și al legăturii cu natura. Versurile explorează sentimente de nostalgie și reflectă asupra trecerii timpului.