Scamatoria intră și se pierde
urmărită de agent,
într-o maimuță albă, într-un cal verde
cu mănuși de pergament.
Au îmbătrânit pe hartă generalii
cu statele lor majore opace
care vorbeau despre războaie de când s-au născut papagalii
și războiul tot nu se mai face.
Mă ocolesc și nu mă uit în mine
Mi-i frică de tot ce mă-nconjoară.
Sunt ca o toamnă plină de jivine
din care una se căznește să moară.
Lumea era populată cu monștri și n-am știut.
Bolborosește-ntunericul. Aerul doare.
Aștept omul bolnav de scorbut,
cu ochii plini de păsări migratoare.
El vine totdeauna pe la crepuscul
și-și începe delirul. Apoi se pietrifică.
Și-n spațiul acesta minuscul,
și-n lumea aceea mirifică.
De nu știu câți ani urăsc vorbele cu care vorbesc
și mâncarea pe care o mănânc.
Prea multă pădure în suflet, prea multă pădure…
Peste toate cerurile, timpul își varsă leșia.
Mi-au furat tot, nu mai au ce să-mi fure.
…Ce mâini muzicale aveai, Ana-Maria,
ce mâini pure!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de melancolie profundă și deziluzie față de lume și de propria existență. Vorbitorul se simte alienat, captiv într-o realitate absurdă și dominată de trecerea implacabilă a timpului, pierzând esența și frumusețea vieții.