Din frumusețea noastră rămâne moartea și nostalgia.
Singuri în speranță, singuri în deznădejde,
singuri în iubire, singuri în ură,
singuri în singurătate.
Să ai mai multă inimă decât îi trebuie lumii…
Ți-am dat o poezie care surâde ca Asia.
Aștept cea mai mare dragoste,
s-o ucid și să mor.
Nu toți munții sunt cu Soare. Poate că ai mei au fost cu soare…
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente profunde de singurătate, nostalgie și o viziune întunecată asupra iubirii, sugerând o acceptare a morții ca parte inevitabilă a frumuseții vieții. Exprimă o intensitate emoțională extremă, unde iubirea și ura se împletesc, conducând la un final auto-distructiv.