Ne ies caucazii înainte rostogoliți, uriași, întărâtați.
Cazematele sunt puse să iscodească – broaște țestoase pe rână.
Se cunoaște după adulmecări: au mai trecut pe-aicea soldați
cu pădurile urcate în cârcă, pline de frig ca de lână.
Dinspre nord-vest fumegă tancuri în retragere: grele.
Din horcăieli zguduite, simțim aviația. Nu e a lor.
Incendii. Se zbârlește pământul, munții se clătesc cu petrol în măsele,
ar pleca și ei, dacă-ar avea în locul zăcămintelor motor.
Huruie mereu. Canoniere spintecă aerul. Înserează
cu ploaie rece cursă din cască până-n sân.
Deasupra noastră norii țin cerul, ca pe-o pălărie, să nu cază
prin văile unde ugerul lui de piele zbârcită stă-n lapte de fân.
Deodată se face întuneric mult. Mi-e foame. M-adun –
pe sub mantauna ferfecată se vede țara cu toate știubeiele.
În seara asta aș lua din adăposturi mitralierele ca pe-o hălăciugă de alun,
că uite, sufletul meu nu mai are haine și umblă-n pielea goală ca femeile.
Doamne, auzi-mi inima ca pe goarnele decapitate
cum strigă din toate părțile, din toate ruinele, din toate șoproanele.
Vezi-mi, Doamne, sufletul cu rochia lăsată pe jumătate.
cum aleargă să te găsească și să-ți pupe numai o dată autocamioanele.
Mi-e frică să întorn capul. (Acolo a început o mașinărie să țipe..)
Din aparatele mele cresc șine ferate, Doamne, pe omoplat.
Trimite ambulanța Ta, câteva batalioane de îngeri, câteva clipe
Să caute înăuntru cu ce-or ști și ei, să vadă: a intrat ceva sau n-a intrat?
Însă, vezi? – dealurile au luat foc. Depărtările ard. Îi arăt
vestonului meu hălcile roșii de cărbune cum zac.
Cineva ronțăie; ne uităm îndărăt:
în urma plugului, strămoșii mănâncă din sângele nostru și tac.
Sensul versurilor
Piesa descrie ororile războiului printr-o serie de imagini puternice și metaforice. Soldatul, confruntat cu distrugerea și moartea, își exprimă frica, foamea și dorința de ajutor divin, în timp ce trecutul și prezentul se contopesc într-un tablou sumbru al suferinței.