Ion Caraion – Caseta cu Inimi de Fosfor

Fiindcă niciodată n-am venit să vă strig
fiindcă niciodată n-ați venit să mă căutați
vă aclam, vă trâmbițez
– eu n-am aclamat pe nimeni niciodată –
voi sunteți cei dintâi cărora vă dau inima mea
inima care absoarbe, care respinge,
toate conflictele toate aventurile inimii mele
ca o bască de fosfor, ca un triunghi de durere, ca un circ de la tropic, devastat, vi le dau.
Fiindcă niciodată nu ați adus mesaje,
fiindcă niciodată nu v-am promis nimic
(așa cum nu mi-am promis mie, niciodată, nimic)
vă exalt, vă număr
sunteți vă simt
și de aceea dau la o parte lucrurile
cu care voi ați venit în atingere prin sângele vostru,
dau
Ia o parte masca
pe care o vindeți și-o cumpărați în fiecare dimineață.
și vă vorbesc.
Eu nu vin în numele vostru
– în numele vostru au venit toți și-au plecat;
eu vin în numele durerii care trece prin aer
care se simte la masă, în ciorbă,
eu vin în numele energiei care circulă
prin toate cercurile și arterele pământului, într-adevăr
liberă; eu vin în numele poeziei pe care n-a scris-o nimeni,
pentru că fiecare s-a temut de el însuși, în numele meu vin (cel ce n-a promis nimic,
nimănui, niciodată) și proclam: vă urăsc.
Pentru că îmi sunteți aproape,
pentru că semăn cu voi
pentru că vă urăsc și vreau să distrug toate lucrurile
care îmi sunt aproape și care seamănă-ntre ele;
și de aceea dau la o parte masca
pe care voi o vindeți și-o cumpărați în fiecare dimineață
-și vă vorbesc.
E timpul.
Ascultați.
Să zvârlim tot ce avem cenușiu în noi.
în seara asta vom face curat
prin odăi
de la un capăt la altul.
Vom vorbi de la om la om
(pe nerăsuflate vom vorbi)
să năvălească vorbele din noi până-n tavan.
Uite: nu-i așa c-o duceți mai bine acuma?
E drept, nu prea se găsesc bunătăți, cereale
-lipsește bucuria.
S-a terminat pâinea.
Dar trăim.”Au mai fost împușcați ieri șapte! ‘ – zic unii.
E puțin.
Dacă stai să te gândești: numai o lună! încolo, sângele e bun. dospește.
Grâul moare-n el ca-ntr-un amazon, dar o să ne-mpăcăm.
Ce frumusețe!
Prin culoarul acesta trece în fiecare zi o bătrână cu piciorul sucit ca o fotografie proastă; când te uiți la ea, seamănă c-o rochie întoarsă și toată strada are atunci aspectul unui bal.
Ce frumusețe!
Aș face toată ziua scrisori să le trimit oamenilor: nu-i așa? – o duceți mai bine acuma.
O să construiți docuri, fabrici, garaje, să-nvețe pământul cum trebuie să fie frumos, să-nvețe copii cum trebuie să fie veseli.
să afle savanții ce puternici am fost noi și ce mândri.
O să construiți, o să înălțați, o să călătoriți, o să scrieți despre câte se fac
– ce frumusețe!
Uite, să vorbim de la om la om și să ne uităm unii în ochii altora; nu-i așa că unii murmură?
O să-i învățăm noi! – ziceți.
Băiete!
pune caii, vreau să dau o raită prin piață.
Mi-apăreți atât de mulți!
Vă admir
eu, care n-am admirat pe nimeni niciodată.
O, dac-aș putea să vorbesc într-adevăr
despre toate frumusețile voastre,
cât de mult s-ar bucura bătrâna din culoar
Mai avem atâtea de făcut
Sunt lucruri pe care le doresc
sunt zile pe care le aștept –
aici sau acolo,
v-am fost înainte
cum e aerul înaintea respirației voastre,
cum e întâmplarea înaintea antenelor mele
– și v-am urât,
pentru că eu nu vin în numele vostru, cei care
vă bucurați; eu simt cât de amară vi-i fapta și tac, fiindcă vreau să tac și-nțeleg toate faptele
voastre amare fiindcă am nevoie de ele;
și seara, când trec prin grădini, voi niciodată nu știți cum se zbat frunzele tinere cum grădina miroase a iod și-a suflet stătut.
Mai bine ne-am fi spus adevărat, ce-aveam de gând de la început