Ne depărtăm… În noi destinul sună – grav metal
cu tot ecoul înăuntru: cancer. Parcă
suntem o gaură neagră und’ se-ncarcă
vagoane cu porumb oriental.
Câțiva întârziați mai dau din cap
(nu știu dacă putem vorbi sau doar
agonizăm…) se-mpung pe trotuar
ideile, din frunte la ciorap.
Multicolor, prin păcură răzbat
semnalele; de-aici se duc și trenurile noastre…
În zvârcolirea mutelor dezastre
ne luăm de piept, murim cu-adevărat.
atât: într-o celulă din inimă pe care n-o cunoașteți.
Luminile scriu roșii, pe peroane,
hamalii urcă sacii în vagoane –
rămâneți arbori! voi, gânduri aspre, pașteți!
Oricum, e tot ce face-un muribund
– călătoria asta ne sugrumă…
Ne ocolesc cei buni ca pe o ciumă
și nu coboară scările din fund.
Dormiți! În nepăsarea voastră – scundă sală –
se recunoaște râma; se târâie gândacul;
vi-i frică să vorbiți de dracul!
Un deget e-n gunoi. Cinci mâini de fier se scoală.
Marginalii: – La podul din Pădurile Nevroză
delirul crește straniu din portret,
picherul negru gâfâie – amanet
la linia ferată cu hipnoză.
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment profund de alienare și decădere, folosind imagini puternice și metaforice. Vorbește despre o călătorie sufocantă spre moarte, într-o lume în care oamenii sunt indiferenți și înfricoșați.