Să fugi de larma lumii în pustiu
Și cățărat pe stâncile trăsnite
Să-ți pară rău că te-ai trezit târziu
Din brațele pierdutelor iubite.
Topite-s toate-n sfinte rugăciuni,
Mătăniile toate te-ncovoaie.
Din vâlvătăi au mai rămas tăciuni
Și cerul nu-ți trimite nicio ploaie.
Îl chemi pe Dumnezeu și nu mai vine
Să îți aline ultima suflare.
Nu pe pământ, ci dincolo-i mai bine
Când trupul nu-l mai ai, nu te mai doare.
Sensul versurilor
Piesa descrie sentimentele unui anahoret care, retras din lume, se confruntă cu singurătatea și regretul. El caută alinare spirituală, dar se simte abandonat, găsind consolare doar în ideea unei vieți de după moarte, eliberată de durerea fizică.