Ion Barbu – Oul Dogmatic

Oul dogmatic.
E dat acestui trist norod
Si oul sterp ca de mâncare,
Dar viul ou, la vârf cu plod,
Făcut e să-l privim la soare!.
Cum lumea veche, în cleștar,
Înoată, în subțire var,
Nevinovatul, noul ou,
Palat de nuntă și cavou.
Din trei atlazuri e culcușul
În care doarme nins albușul
Atât de galeș, de închis,
Cu trupul drag surpat în vis.
Dar plodul?
De foarte sus
Din polul plus
De unde glodul
Pământurilor n-a ajuns
Acordă lin
Și masculin
Albușului în hialin :
Sărutul plin.
*.
Om uitător, ireversibil,
Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil?
Precum atunci, și azi – întocma :
Mărunte lumi păstrează dogma.
Să vezi la bolți pe Sfântul Duh
Veghind vii ape fără stuh,
Acest ou – simbol ți-l aduc,
Om șters, uituc.
Nu oul roșu.
Om fără sat și om nerod,
Un ou cu plod
Îți vreau plocon, acum de Paște :
Îl urcă – în soare și cunoaște!.
*.
Și mai ales te înfioară
De acel galben icusar,
Ceasornic fără minutar
Ce singur scrie când să moară
Și ou și lume. Te-înfioară
De ceasul, galben necesar..
A morții frunte – acolo-i toată.
În gălbenuș,
Să roadă spornicul albuș,
Durata-nscrie-în noi o roată.
Întocma – dogma.
*.
Încă o dată :
E Oul celui sterp la fel,
Dar nu-l sorbi. Curmi nuntă-n el.
Și nici la cloșcă să nu-l pui!
Îl lasă – în pacea – întâie-a lui,.
Că vinovat e tot făcutul,
Și sfânt, doar nunta, începutul.