Cu altul pe o bancă bătută la un nuc,
De țigle arse târgul roșea până departe;
O toamnă despuiată, un vânt de balamuc
Se călăreau la vale pe ierburi multe, moarte.
Și cel căzut cu capul în palmi, pe vis nauc,
De-atâta lâncezire scăpase un trabuc,
Muc desfăiat și umed la capătul subțire:
Din sufletul acelei amiezi de-ngălbenire.
Lumina îndoită părea cu-un fel de apă;
La drum, locomotive fumau dintr-o supapă;
Era la ora albă, când nu știai să zici
De-i patru, două numai, ori a trecut de cinci.
Perechi duminicale de Else și de Hans
Suiau la hanul mare, din deal, unde e dans,
Un han cu nume dublu, nu știu să-l mai țin minte,
Cu vaci și servitoare și duh de-ngrășăminte.
Cum Else foarte multe de Hansi răzmățate-agale
Visau, mă cercetară dulci planuri conjugale.
Pe aburii aleii, la nucul melancolic,
Idila ancorată se închega bucolic.
— „Dar, Toamna! Bărbăția cea dreaptă nu e dată
În sine să se toarcă, sucită și uscată?
Ca frunza podidită din creștetul de nuc
În palmi, în pălărie, pe umeri, pe surtuc. „
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă melancolică de toamnă, plină de nostalgie și reflecție asupra trecerii timpului. Personajul contemplă la efemeritatea vieții și la amintiri, într-un cadru rural idilic, dar ușor dezolant.