Plecasem – erai prea fragilă,
devenisem
calul tău verde de pe perete –
și cum treceam cu umerii căzuți
adânc în uitare,
câțiva cheflii lălăind prin ceață
brusc au oprit mica lor melodie
și unul a spus: El este, însă, cântecul lui
nu se poate cânta.
Întâmplarea asta mă supuse
unei analogii
(.. o, dar eu sunt pentru toți
calul verde la care ei visează,
chiar poezia mea e un cal verde,
sigur
sunt un mare artist, însăși opera mea
are nevoie de liniște
– lumea inclusă a acestei opere
o reprezint –
Cezanne cânta la trompetă
pentru că numai astfel putea să urle,
habar nu ai tu, iubito,
cât de încet plâng eu la trompetă
încât mă trezesc uneori
cu tine strivită-ntre gene,
încât sunt fericit că viața mea
e o știință de a pierde,
încât sunt fericit că pot să fiu
să rămân pentru toți calul verde).
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentele de pierdere și transformare după o despărțire, folosind metafora calului verde ca simbol al artistului și al poeziei. Vorbitorul se simte atât un obiect de visare pentru alții, cât și un artist care suferă în tăcere, găsind o formă de fericire în acceptarea pierderii.