Rugăciuni vechi și noi.
Voi știți, iar eu îmi amintesc abia,
cât Cer se întindea între Pământ și stele
când rugăciunile ni le făceam spre ele,
bătrâne torțe, ce nu însemnau nimic,
și totuși, în genunchi am stat un pic
să constatăm că în final am fi
subconștiente forme de-a muri,
tărâmuri într-o lume adusă prea aproape.
Dar Cerurile nu puteau să îngroape
comunicarea dintre trup și Creator,
căci înăuntrul lor, puținul gol,
nu însemna loc vag, pentru morminte,
îmi scot din cap aducerile aminte
și le înham trecutului la cai
să galopeze spre bătrânul Rai
ca să constate că, de aceleași Vieți,
vorbeau, prin vreme, scripte și profeți,
ca și acum și ca întotdeauna,
și că, din ce-a rămas în Cer, doar una
în ploaie s-a desprins și pe Pământ a curs.
De-atunci, de acolo, într-una ne vorbește
ceva, despre-nvieri și oameni înviați,
inducție îi spun pe românește,
iar voi, o resimțiți, când vă rugați.
Sensul versurilor
Piesa explorează legătura dintre umanitate și divinitate, reflectând asupra modului în care credința și rugăciunea ne conectează cu un trecut spiritual și cu posibilitatea învierii. Sugerează că există o comunicare constantă între trup și Creator, resimțită prin intuiție și credință.