Prea blând provoci și prea senin te miri.
Totul e al Tău, nimic al celor ce posedă;
nici moartea nu-i a lor, ci doar muritul
pe care Tu nu-l simți.
Tu știi să nu răspunzi la provocări.
În lumea Ta,
puțin câte puțin, uitatu-ne-am
și doar cu spiritul contaminați
am vrut să devenim, eterni, supremi și tari.
Naivi copii, crescuți ceva mai mari,
de a Tale însușiri când Te-am furat
nu am dorit tot sceptrul,
ci doar comorile ce ni se potrivesc din el,
dar Tu, nu schimbi nimic!
Cum poți rămâne atât de… unic?.
Ca în oglinda altcuiva, privirea
–aproape înrăită–
se-ndreaptă către Tine,
căci noi, ne-am fi schimbat demult,
și de invidiat!.
În echilibrul Tău vedem
ceva de neatins;
Dumnezeiescul?
Nu știu ce în ființă ne-a plouat
și nici ce înfrigurare ne-a blocat
la gândul că am putea trăi, la fel, ca Tine.
Sensul versurilor
Piesa explorează admirația și frustrarea față de o entitate superioară (Dumnezeu) care rămâne imuabilă și echilibrată, în contrast cu dorința umană de schimbare și perfecționare. Vorbitorul reflectă asupra incapacității umane de a atinge starea divină, invidiind echilibrul și seninătatea acesteia.