Orbii apocalipsei.
De ştiu ceva, ce altora prin minte nu le trece,
cui să îi spun,
pe cine să trezesc din somnul invincibil,
în geamul cui, cu sufletul, să bat
noaptea târziu sau ziua prea devreme,
cui să-i dezvălui zorii pe-nserat
şi dimineţii cui să-i spun să cheme
ca pe un copil mânat la legănat
aura nopţii?.
Cui să îi cer să iasă
din monotona lume odioasă cunoaşterii,
şi cui să-i zic
că-ntreaga omenire, fără Tine-i un nimic
uitat într-o mişcare nocturnă?.
Iar după aceea, cui să-i cer să creadă
că tot nimicul ăsta înviat
conţine Dumnezeu adevărat, în trupul lui,
şi-n felu-n care, astăzi, omul se închină
fantomelor se roagă,
de Dumnezeu departe să se ţină?.
Cum să conving, acum, pe cineva
că Dumnezeu în trup e viaţa lui
când miile de ani îi spun că nu-i
cărare către Cer prin trup, ci prin Infern?.
Ori, cum Infernul poate deveni
lucul de veci al celor ce-au murit,
cum poate Dumnezeu topi
ce trupul a topit, demult, în urma lui?.
Cum poate învia a doua oară
şi tot prin Dumnezeu, materia să moară
deşi a mai murit,
când ştim că Dumnezeu nu-i un învietor-călău
asemeni celui care a scris Apocalipsa
şi nu-i un trup bătrân, venind de nicăieri,
care să-i simtă-n creştet, morţii, lipsa?
Sensul versurilor
Piesa explorează căutarea lui Dumnezeu și a sensului vieții într-o lume confuză și adesea înstrăinată de spiritualitate. Vorbitorul se întreabă cum să împărtășească această viziune cu ceilalți și cum să reconcilieze credința cu realitatea umană.