Nu pot salva mai mult decât cuvintele.
Prea multe trupuri fără niciun rost
despică pașii, risipind mersul,
prea multe ore zilele mănâncă,
vai, câte stări se sting în dreptul respirării
și câte cimitire-n suflete
n-au fost descoperite încă.
Din câte existențe împietrite,
Viața n-a luat vreo amintire
decât conviețuirea cu moartea?
Prea multe inimi putrezesc
și nici un gând să le salveze
– Lăcaș divin –
o inimă-i mai mult decât un mușchi
că, nu tot corpul e zidirea cărnii.
Atât imens și înalt coboară-n el, încât,
dacă aș putea, m-aș face Cer
ca să-l ating, întâi, și apoi să pier!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de melancolie profundă și o incapacitate de a schimba cursul inevitabil al morții și al degradării. Vorbitorul își dorește să transcendă condiția umană pentru a atinge și salva esența vieții, dar se simte neputincios în fața acestei realități.