E mult prea mare Universul,
pentru a fi imaginat de oricine.
Ce-ai creat, Doamne, și cu ce putere?
Ce ordine ai pus în lucruri
și cum ai transformat-o din Tine-n infinit?
Cu ce-ai gândit în loc de creier,
iar de zidit… cu ce-ai zidit, căci brațe n-ai,
cuvinte adevărate n-ai rostit?
Cum ai făcut? Cui ordine ai dat
să pună schele și să facă loc,
în care spațiu ai aprins întâiul foc?
Cine a suflat în el,
cine a venit să-ți dea vreun ajutor
să stingă varul, să facă cel dintâi cuptor
în care să arzi stelele?
Cum ai făcut întâia galaxie că n-a căzut,
pe ce s-a sprijinit, cine a văzut și unde
cum se creează cerul, material, dar și divin deopotrivă
și cine te-a-nvățat cum să arzi fierul
în burta planetelor? De unde le-ai adus?
În ce ureche mare ca pe cercei le-ai pus,
la gâtul cui, ce coliere ai legat
în care infinit stă primul cui bătut,
de care mână?
Mă tot gândesc umil de-o săptămână,
în ce încurcătură am intrat
când am decis să te întreb pe Tine…
cum ai ajuns chiar până în trupul meu?
Tot un mister a fost, asemeni celui care
a întemeiat un infinit prea mare
pentru o rațiune oarecare?
Sensul versurilor
Piesa explorează misterul creației universului și a rolului lui Dumnezeu în acest proces. Naratorul se confruntă cu complexitatea infinitului și cu întrebări fără răspuns despre originea existenței și a propriei sale ființe.