Numai tu stăteai pe gard și așteptai călărețul în timp ce credincioșii se spălau pe față și căutau să intre. Acolo unde sfinții au chip de cărbune.
Asudată fruntea ne spune cântecele celui plecat și treptele rămân ude și usturătoare.
Dezamăgirea te duce în acest ținut unde s-a iubit și apa râvnește cupe mari, lucitoare ca mărul din grădina de aur. Încredere să ai în cei care trag clopotele de dimineață și până seara. Ei țin ochii mereu închiși și astfel privesc necuprinsul dinlăuntru. Schițează zâmbetul, când trist, când mai trist și nu e nimeni să înțeleagă împotrivirea aproapelui.
Ci tu, departe de oameni și singuratic, o vale ți-ai durat și te-a durut urechea de strigăt; strigătul a intrat înăuntru, născut, să se cunoască.
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment de singurătate și dezamăgire, o căutare interioară într-un loc izolat. Personajul principal se află într-o stare de așteptare și contemplare, observând lumea din jur cu o perspectivă tristă.