Ridicarăm trunchiuri aducerilor-aminte,
cenușiul în îndrăzneala lui îndepărtându-l.
Se înălțase marea și rămase neclintită
și se limpezi glasul privighetorii.
Și răsăriră din seva plantelor tablouri tremurânde
și alergară fetele în urma lor
și-nmuguriră-n ele câmpul și odihna.
Începură să bată singurătățile dinspre miezul nopții
în noi
și el se răsuci ca o clapsidră.
El își despică ramurile uscate și iscă lumină
și vânturile se aplecară ca un scut
peste oraș
și a fost noaptea fior al desfătărilor,
așa cum se cuvine.
Sensul versurilor
Piesa evocă amintiri și sentimente de nostalgie prin imagini poetice ale naturii. Vorbește despre singurătate și despre transformarea interioară, sugerând o acceptare a trecutului și o căutare a luminii în întuneric.