Lasă-mă să-ți pictez ochii căprui în albastru de metil
Cu zâmbetul tău palid, sincer, ca de copil
E un peisaj atât de macabru, a cui e vina?
C-a dispărut întunericul când a pătruns lumina
Anima, e așa de liniște că îmi aud gândul
Sunetul tău fin mă face să nu mai simt pământul
Când gândul trepidează la orice cuvânt de mine scris
Pe foi albe, cu pana-n mâna, ăsta-i compromis
Că mi-ai promis un paradis, din vis desprins
Până ce m-am prins că demonul din mine e împărat în vis
Alura lui mă fură și mă simt întemnițat
Nu mă zbat, nu sunt slab, încă n-am uitat
Cum mă purtai pe aripi de vânt când totul alb era
Atâtea imagini că inima în mine accelera
Atunci mi-am scris cu sânge-n suflet să nu pot uita
Când rațiunea de la mine bun rămas își va lua
Am s-o privesc la nesfârșit, până va dispărea
Până ce steaua mea rece nu va mai lumina
Anima, încă te simt aproape deși nu exiști
Mi te imaginez că alergi liberă pe pajiști
Lasă-mă să aberez, nu mă proteja
Că imaginația mea e compromisă deja
Nu te ruga în secret pentru sufletul rătăcitor
Lasă-mă să mă sparg cu drogul ăsta nimicitor
Că e lumea mea, iluzia ta, singura șansă a lor
Am zis că dacă mor, vreau înainte să zbor
Anima, nu mă uri, simte-mi liniștea din glas
Versurile astea sunt tot ce în urmă las
Și scriu ce-mi amintesc, când am băut, când am fost tras
Când evadam în lumea mea era cât o secundă-n ceas
Spune-mi ce-a mai rămas, când sufletul din mine urlă
Schizofrenic, pierdut în deziluzii fără urmă
Scriitor neînțeles, de asta șterg mereu vers cu vers
De asta vocea-mi bate-n clip să mă fac înțeles
Muza mea necunoscută, singura ce m-alina
Îți încredințez ție viața mea, draga Anima..
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente de pierdere și deziluzie față de o iubire idealizată, personificată ca "Anima". Naratorul se refugiază într-o lume interioară, unde amintirile și imaginația se împletesc cu realitatea dură, căutând alinare în versuri și în amintirea muzei pierdute.