Atunci când unul dintre noi nu va mai fi,
Când pentru cel rămas singur va fi foarte târziu
Și va aștepta să se culce pe un pat din tinere ramuri
Între cele două lumi se va face pustiu.
Vom trece prin pustiu cum trece o cămilă
Nu prin urechile acului, ci prin pustiu,
Ne vom sprijini pe propriile noastre cocoașe
Și vom bea însetați din izvorul viu.
Deșert și deșertăciune e totul,
Vor spune cei care ne vor vedea,
Dar noi nu vom aștepta să ieșim din deșert
Și așteptarea noastră nu va fi grea.
Vom fi dromaderi care se caută unul pe altul
Și vom călca prin nisipul încins fără jale,
Știind că deșertul pe care-l străbatem
E singura noastră cale.
Sensul versurilor
Piesa vorbește despre acceptarea inevitabilului, posibil moartea sau o pierdere majoră, și despre găsirea unui sens și a unei căi de urmat chiar și în cele mai aride și dificile circumstanțe. Deșertul devine un simbol al vieții și al călătoriei pe care trebuie să o parcurgem, chiar dacă este grea și solitară.