Din toamnă frunze și lilieci s-au desprins.
Seara cade, floare galbenă pe covoare învechite.
Glasul tău e mesteacăn subțire în vânt.
Vreau să stăm singuri în pridvor,
și să numărăm stelele peste umerii toamnei despletite.
Vinul e bun, albă e sonata, râsul tău trist.
Mereu trupul tău ca o coardă de violină s-a subțiat,
Zare și clopote printre crengi cad șterse
Uite: de la stele vine până aici un surâs îndurerat.
E o tristețe rece în crâng.
Albă e liniștea în ochii tăi tremurată,
Simt prin mine mâhnirea ta ca un zbor prin frunziș,
Crengi și lumini cântă ca și altădată.
Aici visul s-a sfârșit, tălăngile s-au întors,
Chioșcul a putrezit, toamna e aproape,
Părul tău, în paharul nopții e vin blond,
tristețea se-apleacă peste noi ca o salcie peste ape.
Să ne-ntrebăm de ce viața, de ce toamna, târziu.
Amintire și viziuni s-au cernut între stinse perdele
Vreau să spargem în mâini neliniștea ca pe-o nucă
și miezul putrezit de suflet să-l aruncăm peste stele.
Gândul e speriat, noapte e demult
Ai înțeles drumurile dintre plopi aproape.
Surâsul tău peste lună trecut.
Nu vezi? ceva plânge în noi, în toamnă și în ape.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de tristețe și melancolie, evocând imagini ale toamnei și ale trecerii timpului. Vorbește despre pierderea viselor și despre o tristețe interioară care se reflectă în natură.