Iacobuş Leonard – Bleu Marine

Și răul prinde bine câteodată la ceva!
Îi spuse luna, junului amorezat.
De-ar fi avut cuvinte, să-i poată motiva,
Cum de-a o iubi, el a cutezat.
Salcia cea tristă, ce cade-asupra ei,
Plânge ne-ncetat de-un veac în dreapta sa.
Stelele s-așază pe cer ca mici scântei,
Și parcă o îndeamnă, pe el de a-l lăsa.
Căci plânge Universul, la suferința lor,
El mort, ea totuși vie, iubindu-se cu dor,
O pasăre pe cer nu se arată-n zbor,
Murind toată natura, murind cu cei ce mor.
De ce ea nu-l mai vede?
De ce el n-o mai simte?
Nebun e cel ce crede,
În sute de cuvinte!
Of! De-ar avea și cerul glas,
Ori omul de-ar putea s-audă,
Fiece gemet ce-a rămas,
Și tot încearcă să se-ascundă.
Doar un izvor mai plânge-n vale,
Și pietrele pe lângă el,
Trecutul stins în chin și jale,
Nu mai revine în vreun fel.
Pe ape reci și-adânci se-avântă,
Un tânăr căpitan și vasul său,
Privind în zare, la calea sa cea frântă,
Oftează-atât de greu și-i pare-așa de rău!
Căci singur cârmuiește de zeci de ani lumină,
Pe mările-nspumate ce îi înghit tristețea,
Privind mereu la orizont, așteaptă ca să vină,
O fată ca o floare, să-i aline tinerețea.
Dar cum pe valuri negre, se arunca el brav,
Iar marea sa corabie zbura de frica lui,
Din nori căzură raze, iar chipul său cel grav,
Se îndreptă spre cer, spre chipul soarelui!
Pe apa limpezită, plutind cu nava sa,
Văzu departe-un țărm și iute cârmui,
Cu tot curajul său spre el a se-ndrepta,
Sperând că locu-i bun în el de-a poposi.
Pe insula misterioasă, doi tineri dăinuiau,
Pe-o plajă-ntinsă, fără margini,
De-o lungă vreme-aceștia doi se tot iubeau,
Trăind doar printre valuri și zorii cei mai fini.
Și-ajunse căpitanul, pe-o altă jumătate
A insulei de vis, călcând greu pe nisip,
Părând că insula îl aștepta de o eternitate,
Iar un surâs pierdut, îi apăru pe chip.
Corabia sta pe apă, cu ancora-n adâncuri,
Iar, tânărul, pe țărm, trezindu-se din vise,
Porni încet să vadă, locuri în mici frânturi,
Prin găurile-ntunecate, numai lui deschise.
Ajuns în inima bucății de țărână,
Pierdut prin umbrele copacilor nemuritori,
Văzu o fată, cum pe-o piatră sta cu-o mână,
Și ea plecând, îi provocă acestuia numai fiori.
Femeia se sperie de-asemeni, dar, totuși, se gândi
Ca dragului ei, preaiubit, nimic să nu-i spună!
Deci se întoarse lângă el, începând a minți,
Cu gândul doar la celălalt, îi spuse „Noapte bună!”.
În mintea-i, căpitanul, doar fata o avea,
Gândindu-se mai bine, simți că o plăcea,
Și-mpins de-un mare-avânt, plecă spre-a căuta,
Femeia cea din insulă și toată vraja sa.
Pierzându-se prin umbre, printre copacii deși,
Nu lua în seamă locul, și oamenii aleși,
Ajuns la o cascadă, văzu femeia-n apă,
Simți atunci străinul, că mințile-i se crapă.
Sta-n taină, liniștit, și așteptă să iasă,
Simțind dorința de-ai vorbi cum greu îl apasă,
Fata ieși, se furișă, dar el sări în cale,
Iar ea-i căzu tânărului, chiar în brațele sale.
O dragoste năvalnică, lovi în amândoi,
Iar căpitanul sărută ale ei buze moi,
Ea-l luă de mână și fugiră, înspre nava sa,
Pe astă jumătate-a plajei, rămaseră câtva.
Își tot vorbiră, despre toate, iubindu-se ca-n vis,
Iar căpitanul se simțea, ca într-un Paradis!
Însă femeia-și aminti, de celălalt bărbat,
Iar pe omul de-abia văzut, lăsase-ngândurat.
Fugi pe altă jumătate a locului fantastic,
Găsind pe-al ei bărbat, speriat, într-un mod prea drastic,
Îl sărută, îi spuse că s-a rătăcit,
Dar, vai! Ce bine că la el, ea a venit.
Pe plaja sa, sta marinarul, cu ochii înspre nori,
Și tot visa la dragoste, la lumea cea cu flori,
Se tot gândea pe unde-o fi, femeia lui iubită,
Iar în acel moment veni și ea, în vreme de-o clipită.
Iar se iubiră, ore-n șir, mai lung ca niciodată,
Și căpitanul, nu-și dorea pe lume altă fată,
Dar ea știa, că celălalt, iar o căuta,
Și-asemeni brizei de ocean, de lângă el pleca.
Până-ntr-o zi, când omul ei, se tot plimba pe deal,
Și-atunci zări o barcă mare, mai încolo de mal,
O întrebă pe scumpa lui consoartă, de știa ceva,
Dar ea că nu cunoaște mai nimic, în fața lui se căina.
Și tot așa iubindu-se, femeia, căpitanul,
Sosi pe colțul plajei, celălalt, și le tăie elanul.
Furios de cele ce tot bănuia, văzu îndată nava,
Și alergă s-ajungă-n ea, abandonând zăbava.
Sări la bord și trase ancora, puternic,
Privind în ochii ei și ea-n ai lui, părea doar un nemernic,
Dar căpitanul alergă, fără ca să mai știe,
Sări de pe o piatră mare și prinse o frânghie.
Se aruncă rapid la bord, văzând omul la cârmă,
Dar celălalt îndată vru să-i lase-n chip o urmă,
Luându-se ca doi bărbați, neavând ei vreo vină,
Simțiră ei că deodată, corabia se înclină.
Din cer un val de vijelie, rupse parcă norii,
Și îi trecură pe cei doi, parcă toți fiorii,
Iar valuri mari se avântară, peste nava lor,
Știind în sinea lor cei doi că acum ei mor!
Dar tot se-mpinseră cu ură, unul către altul,
Iar în momentul dat lumina, umplu tot înnaltul,
Un fulger cu-ai săi mii de volți, lovi corabia-n plin,
Și-atunci cei doi pieriră-n valuri, nimiciți de chin.
Rupându-se corabia-n două, căzu după ei,
Iar fulgerul iute păli lăsând numai scântei.
Cerul deodată se goli de norii alungați de soare,
Plecând parcă alături de iubirea care moare.
Apa se limpezi, cu nuanța ei de „bleu marine”,
Lăsând parcă veșnic ecoul crudului destin,
Cu spuma ei ce, liniștită, se tot legăna,
Parcă o doină profețită, constant îngâna!
Femeia, rămasă doar cu ochii-n apă,
Simți c-al ei păcat de-acum necontenit o sapă,
Rămasă veșnic cu-ale minții grele ploi,
Singură-n insula ei, fără amândoi.
Veșnic tăcută, lângă-o salcie în vale,
Jelind tot ce-a avut prin dorurile sale,
Iar vântul parcă îi șoptește la ureche,
Faptul că tânărul n-a fost al ei, că ea avea pereche!
Trecând pe lângă insula aceea, vântul mereu privește,
La femeia cea din vale, cum greu se gândește,
La ce-a avut, la ce-i lipsea, și-acum tristețea-i crește,
La soarta ce în chin amar, pe ea o pedepsește.