Pe scena uitării, un simplu actor,
Ce joacă-n continuu o piesă de-amor.
O piesă ce pare, în fond, mult prea tristă,
Când deodată, în scenă, apare-o artistă.
Se trage cortina, luminile cad,
Din cer, de-undeva, şi parcă din vad,
Se-aruncă în plin, pe protagonistă,
Pe-a spectacolului fină artistă.
Stând în umbră, pier în obscur,
Intrând în lumină, eu vreau ca să-i fur,
Privirea de foc şi zâmbetul dulce,
Iar vraja, aproape de ea mă conduce!
Dar simt că-ntunericul, nu mă mai lasă,
Mă ţine puternic şi parcă m-apasă,
Lumina, departe, o duce pe ea,
Întreaga mea scenă şi iubirea mea.
Şi mă rup disperat, căzând în lumină,
Neştiind că la mine ea o să vină,
Bărbia mi-o ia, cu mâna ei mică,
Şi-n cer lângă ea pe loc mă ridică!
Dar cade cortina, un act e finit,
Aproape e gata, dar nu s-a sfârşit,
Căci nu apuc bine din ochi să clipesc,
Şi din nou cortina, eu sus o zăresc.
Pe scenă sunt singur, ea pare că nu-i,
O văd, ruinat, parcă-n braţele lui,
El, vântul cel rece, ce nu se arată,
Şi-n luptă mă-nfrânge, furând a mea fată!
Lumina se stinge, podeaua e rece,
De mână cu ea timpul repede trece,
Spectacolu-i gata?.. ori n-am eu revista?
În care-a fost scris că dispare artista..
Sensul versurilor
Piesa descrie povestea unui actor îndrăgostit de o artistă, dar relația lor este efemeră și plină de obstacole. El se simte înfrânt de forțe invizibile care îi răpesc iubirea, lăsându-l singur și dezamăgit.