Spune-mi, nu ești, bunăoară,
Vreun născocit portret
Izvorât în zi de vară
Dintr-un creier de poet?
Nu! O astfel de guriță,
Ochi cu licărul vrăjit,
Chip de dulce copiliță,
Nu poetul le-a scornit.
Monștri, vipere haine,
Lighioane mii și mii,
Doar asemenea jivine
Un poet ar născoci.
Dar o gură care minte
Și o față ca a ta
Cu priviri fățarnic-sfinte,
Să scornească n-ar putea.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o critică aspră la adresa unei persoane cu o aparență inocentă, dar cu intenții ascunse. Naratorul sugerează că un poet ar putea crea monștri, dar nu ar putea inventa o asemenea combinație de frumusețe exterioară și minciună interioară.