Păduri și câmpuri se-nvesmântă
Cu flori, s-a desprimăvărat.
Voioasă ciocârlia cântă
Sus, în văzduhul fermecat.
Tresare inima-mi pustie
Din toropeala-i de mormânt,
Și tu mă faci, o, ciocârlie,
Să plâng încet, și trist să cânt.
Ea-mi strigă gingaș din tărie:
– Ce tot îngâni acolo-ncet?
– Un cântec, dragă ciocârlie,
Și-s ani de când îl tot repet!
Îl cânt pe câmpuri vara-ntreagă,
De mult durerea mi-l urzi,
Și chiar, o, ciocârlie dragă,
Bunica ta mi-l auzi!.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment de melancolie și tristețe profundă, evocat de frumusețea naturii primăvara. Naratorul își amintește de un cântec trist pe care îl repetă de ani de zile, un cântec pe care chiar și bunica ciocârliei l-a auzit.