Legănat ca-n vis de valuri
Și cu ochii către cer,
Stau culcat într-un ungher
Din cabina-ntunecată.
Caut dus prin ferestruie
Sus, la spuza cea de stele,
Ochii dragostelor mele, —
Legănat ca-n vis de valuri.
Ochii dragostelor mele
Stau deasupra mea de pază, —
Tot clipesc, tot scânteiază
Drăgăstos din bolt-albastră..
Astfel către bolt-albastră
Multă vreme caut dus,
Până ochii dragi de sus
Albe neguri mi-i acopăr..
În coasta năvii, unde zac
Și-mi razăm capul visător,
Izbind se frământă sălbatece valuri
Și murmură-ntr-una:
— Copil fără minte!
Ai brațul scurt și ceru-i departe,
Și stelele stau țintuite de cer
Cu ținte de aur..
Deșarte dorințe! Oftări deșarte!
Mai bine-ai face s-adormi în pace..
Visai departe-n zare, un câmp pustiu și nins,
Lințoliu de omături nemărginit de-ntins.
Și sub omătul rece, în fundul groapei reci,
Dormeam uitat de veacuri în negura de veci.
Dar sus, din cerul negru, deasupra groapei mele,
Vegheau fără de număr frumoșii ochi din stele,
Frumoșii ochi! — și dânșii luceau biruitor
În liniște senină, și totuși plini de-amor!
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de melancolie și contemplare asupra vieții și a morții. Naratorul se află într-o cabină, privind stelele și reflectând asupra efemerității existenței, visând la moarte, dar fiind vegheat de o prezență protectoare.